Textul ăsta a venit după ce am avut o discuție importantă despre educație, în care mi-am amintit episoade întregi din Școala Centrală, liceul pe care l-am absolvit și unde, dacă n-aveam o gașcă de trei-patru colegi cu care să ne batem joc non-stop de viață, aș fi murit la propriu de plictiseală.

Ce-o să zic n-are nicio legătura cu dezbaterea asta despre educația acasă sau cea din sistem. Despre homeschooling n-am nici cea mai vagă idee, deoarece este un concept de care am aflat undeva mult după ce deja-mi irosisem 12 ani de viață.

Vreau să menționez câteva lucruri despre educația publică, din experiență personală.

Am mers patru ani în fiecare zi la liceu, blestemând viața, profesorii și materiile din care nu înțelegeam nimic, nu pentru că eram redus mintal, ci pentru că, efectiv, nimeni n-avea niciun interes să ne facă să înțelegem ceva. Am avut zeci de titluri de discipline pe care nici nu mi le amintesc și la care, cel mai probabil, am luat zece.

Aveam un profesor de istorie aproape incredibil. Intra în clasă, deschidea manualul și ne dicta. Cuvânt cu cuvânt, din manual. În clasa a 12-a. Eram mai mulți cei care aproape urlam la el și îl întrebam de ce ne ține acolo, captivi în 50 de minute de eternitate alături de el și de vocea lui monotonă, în loc să ne lase să mergem acasă să învățăm pentru bac.

Într-o zi, o colegă i-a furat manualul și i-a zis: „Ia, dacă vă iau ăsta, mai știți să spuneți ceva?"

O altă profesoară de literatură universală, poetesă și soție de politician, habar n-avea operele pe care le preda și am înregistrat-o în timp ce toată clasă inventa personaje din „Mahabharata" și întregi fire de acțiune, iar ea nu-și dădea seama.

Mă gândeam în fiecare clipă câte aș fi putut face cu timpul meu, dacă nu mi-l pierdeam la liceu. De trei ori pe săptămână mergeam la actorie la Palatul Copiilor: doar acolo era salvarea mea. Cred că profesorul Virgil Constantin a contribuit decisiv la articularea unei gândiri critice pe care probabil aș fi lăsat-o neexersată, fără metoda lui constantă în care ne punea să ne exprimăm părerea structural și argumentat.

Un an de zile, în clasa a XI-a, am învățat într-o fostă bucătărie din subsolul Școlii Centrale. Se numea S6 și avea o chiuvetă într-un colț. Nu era spațiu, așa că băncile erau toate lipite unele de altele. Nu era niciodată lumină naturală, ne dureau ochii și, în timp, am devenit din ce în ce mai irascibili.

Într-o zi, după ore, am plecat c-o colegă la metrou. Eram atât de nervoși pe destinul nostru fatal, în care mamele urlau la noi că trebuie să ne trezim că „ăla e cursul vieții": să stăm într-o fostă bucătărie de subsol fără lumină și să ascultăm profesori care dictează plat din manuale, încât am început să vorbim cu oameni la metrou.

Am abordat un tip, care asculta muzică-n căști. I-am zis: „Bună ziua, vrem să vă spunem povestea noastră de la liceu. Vreți să ne ascultați?"

Și i-am spus tot. De profi. De sală. De lumină. Despre plictiseală. Tipul asculta tot, ne-am urcat în metrou și mi-a dat adresa lui de e-mail. Mi-a spus că scrie pentru Academia Cațavencu, care pe vremea aia era o respectabilă publicație de satiră în print.

Tipul era Nic Sârbu și așa am scris primul meu articol în Cațavencu, despre bucătăria de subsol din Școala Centrală în care învățam. Ulterior, am lucrat la un supliment adresat exclusiv liceenilor, iar în numărul despre Școala Centrală, eu am scris majoritatea articolelor, unele cu pseudonim, ca să nu bată la ochi.

Suplimentul a fost prost primit de liceu. Directoarea de pe atunci, o individă cu grave probleme de etică, care era în stare să pericliteze și integritatea fizică a elevilor ca să-și păstreze poziția, a fost nemulțumită că materialele puneau școala într-o lumină nasoală. S-a activitat comitetul de foste absolvente ale „școlii domnești", apoi și părinții unor elevi s-au întâlnit cu unii coordonatori de la Cațavencu, ca să discute în amfiteatru despre libertatea presei.

Reacția majorității profesorilor față de libertatea de exprimare mi s-a părut atât de vomitivă, încât nu am participat la dezbatere, deși, practic, tot circul era datorat de ceea ce scrisesem eu. Am preferat să mă duc la cercul de actorie de la Palatul Copiilor și să-mi văd de viață.

O singură profă m-a încurajat să scriu, chiar și după articolele mai puțin elogioase din Cațavencu. O doamnă de limba română, destul de ciudată, care-și vorbea ei, înseși, la persoana a treia. O știau toți de frică, dar, treptat-treptat, ne-am împrietenit. E just, cu mai toate profele de română m-am avut bine. Totuși, din cei câțiva ani făcuți cu ea la clasă mi-amintesc doar fabuloasele săptămâni în care am discutat, cu băncile în cerc, drama din Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda.

Nu prea a scris nimeni în orele alea, dar s-a dezbătut mult. Citiseram cu toții cele o mie de pagini. Nu prea aveai cum să nu citești la ea. Ne muise c-o lună înainte că nu citise nimeni Nicoară Potcoavă de Sadoveanu și n-a mai îndrăznit nimeni rebeliunea.

Era sensibilă la subiectul cărții lui Preda, probabil, pentru că ea însăși a trecut prin drama naționalizării caselor din vremea comuniștilor. Mi-amintesc și acum patosul cu care vorbea despre drama omului care și-a construit o proprietate și au venit comuniștii și i-au băgat pe gât pe unii, niște necunoscuți. Sigur, discutabil totul, dar e singurul moment, aproape, de lecție, din 12 ani de plictiseală de moarte, pe care mi-l amintesc.

În rest, astăzi mă gândeam câte aș fi putut învăța în anii pierduți în sistemul de căcat de învățământ de la noi.

Unora dintre voi vă place cum scriu și mă bucur. Mă gândeam azi dacă școala a avut vreun merit în asta. Nici măcar unul. Am învățat să scriu în dezbateri cu adulți de pe forumuri online, pe care le frecventam după ore, începând cu vârsta de 13 ani. Acolo mi-am exersat cuvintele, nu în compunerile de doi lei, cu fraze împrumutate și în care n-aveai loc nici să te gândești să gândești.

Deci, nu știu ce plm e homeschooling și-mi pare rău că nu știu, dar știu prea bine ce-nseamnă să-ți fuți 12 ani în care ai fi putut să-ți dezvolți potențialul, dar tot ce ai reușit să faci a fost să nu mori de somn, letargie și toceală mecanică.

La anul se fac zece ani de când nu mai merg la liceu și sunt încă la fel de revoltat pentru pierderea asta de timp, așa cum eram și atunci.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre învățământ:
Învăţământul românesc te prostește mai rău ca-n comunism, deși a rămas neschimbat
8 probleme din cauza cărora facultatea ta merge prost
Școala românească m-a învățat tot ce e mai rău despre viață
Am fost profesor la țară, într-un sat din Oltenia fără semnal la mobil