Experimentul București

Pe Tom Wilson îl știu de vreo opt ani. Sau poate chiar mai mult. Pe vremuri o ardea DJ și distribuia Prins Thomas către masele proto-hipsterice. La mijloc de 2013 este unul dintre oamenii care au dat-o la mare fix cu film la TIFF. Experimentul București, debutul în lumg-metraj pe care l-a regizat, a iscat niște buzz foarte pozitiv și în sala de cinema și pe facebook. Mockumentarul lui Wilson amestecă teorii ale conspirațiilor comuniste întru spălarea pe creieri a românilor pentru a facilita trecerea la capitalism cu ceva nostalgii muzicale optzeciste, un love story foarte bine calibrat și odiosul Experiment Pitești. Un un film fresh, tupeist, senisbilos și indie. Am stat la o cafea cu Tom pentru ceva clarificări și ne-a explicitat, într-o română considerabil de avansată ce și cum.

Dosarele securității au existat. Alea în care vecina de la trei raporta conștiinciaosă cum vecinul de la cinci a șoptit împotriva regimului.

VICE:Și primul tău film, scurt-metrajul Before the Fall și Experimentul București sunt mockumentare. Îți cam place genul, observ.

Tom Wilson: Mockumentar a fost accesibil pentru mine. Nu am avut buget, casă de producție, echipă și actori. Am făcut un film cu timpul și echipamentul meu. Am cheltuit 250 de euro pe tot. Deci e mokumentar din motive de bani. Dar cel mai important motiv a fost că sunt mare fan de formatul în sine. Mi se pare că jocul ăsta între realitate și ficțiune este unde este interesul meu.

Subiectul e destul de nasol, despre cât de idioți am fost noi la Revoluție și după.

Hmm… nu aș spune că e despre cât de idioți. A fost un coup d’etat și poporul nu a fost pregătit pentru așa ceva. Îți dai seama fără niciun experiență și educație politic, un popor este foarte ușor de manipulat. S-a întâmplat în orice țară, dar în România a fost și mai agresiv și mai evident și rezultatul a fost și mai catastrof.

Cum ai ajuns la subiect?

Am făcut un reportaj pentru BBC despre Experimentul Pitești și am început să mă gândesc despre subiectu. Mai șocant decât ce s-a întâmplat acolo este faptul că nu știm și că în ziua de azi oamenii nu vor să iasă la suprafață ce înseamnă experimentul Pitești. Am fost foarte șocat că domnul Aristide Ionescu, care a trecut prin experiemnt, a zis: „Ce-a fost mai grav, nu a fost tortură prin care am trecut. Cel mai grav e situația prezent în România. Pentru că poporul român scrie o istorie alternativă.” România are o istorie care nu s-a schimbat foarte mult din perioada comunistă, care spune românii sunt daci plus romani și este un mit. Dar orice țară are o mitologie, Anglia are aceleași lucruri. Nu aș pune România într-o situație unică. Așa funcționează istoria, știi? O parte mai, să spunem filozofică, în filmul ăsta e ideea că nu există niciun adevăr. Istoria este ceva subiectiv și nu am încredere în orice realitate sau adevăruri mai profund. Adică am un skeptic. Dar faptul că sunt skeptic în față la istorie, nu înseamnă că nu trebuie să o spunem. Merită investigare.

Carmen Anton, diva aspirantă a deceniului opt comunist, gospodina singuratică în prezentul capitalist și victimă colaterală a experimentului. A rămas cu sechele care i-au zombificat marea iubire și drept urmare trăiește înconjurată de butoane și de calorifere, deorece la Radio România muzical cultura este la ea acasă.

Ai pornit de la asta, dar cum ai ajuns la forma poveștii? Cum ți-a venit s-o pui pe Carmen Anton în film? Ea și bărba-su sunt niște personaje foarte mișto.

Carmen este mama unui prieten și mi-a plăcut ideea să folosesc prieteni de familie în film. Așa a făcut și Cassavetes. E un fel de indie film-making care mă atrage. Nu vreau să folosesc actori. Când folosești un om normal, ei chiar pun suflet în ce fac. Eu tot timpul am fost de zece ori mai impresionat cu ne-actori. Carmen a venit la screening (la TIFF) și a fost genial, oamenii au ridicat pe picioare pentru ea. Ea și el sunt geniali.

E genial că-l ai pe Justin Capră în documentar. Este inventatorul meu favorit. Are la activ un aparat de zbor individual demn de SF-urile de prin 1960 (care mai și funcționează) și niște mașini foarte amuzante și alternative. Cum ai ajuns la el?

Tot întâmplător. Am avut ideea să îl pun în film pentru că am citit despre el. Și am vrut să îl cunosc. Pentru să-l cunosc am sărit în mașină și am făcut un reportaj pentru BBC World Service. Care a fost un soi de introducere și am avut șansă să văd dacă ar funcționa sau nu. Într-un fel am plătit pentru ziua mea de filmare care va urma și când am fost acolo…

Justin Capră, inventator extraordinar care se joacă și pe propia persoană și se mai joacă nițel și cu nivelul de realități posibile scornite de Tom.

Unde locuiește Justin Capră?

La un sătuc după Pitești, pe Paralele 45… și e un om super, super simpatic. Deci am făcut interviu pentru BBC, ne-am ținut legătura și am dat seama că chiar o să fac filmul. Când chiar am făcut altele (că am filmat pe rând, pe o perioadă lungă) am sărit pe motocicletă, am ajuns la el și am stat jos. „Uite, aș dori să fac un film despre un experiment care nu s-a întâmplat și vreau pe tine să fii autorul experimentului” și el fiind om foarte deschis și extraordinar, mie-mi place mult de el, a zis da. Și foarte surprinzător toată lumea în film care-i vezi, au zis da. Nu am păcălit pe nimeni. Inclusiv Georgescu, fostul șef de SRI.

Am observat o intrigantă lipsă a burtierelor pentru personaje. De ce?

A fost o decizie artistică într-un fel. Voiam să prezint un document despre care nu știi exact ce este. Dacă pui un burtier, tu știi imediat, ah, e un documentar și-l vezi într-un fel. Neavând niciun fel de burtier sau indicație regizoral, pare un pic mai… nu știi exact cum să abordezi, nu știi ce realație ai cu ce este pe ecran, care este exact ce voiam să creez, un fel de nesiguranță față de material.

(Stânga) „Sunetul succesului”, cartea lui Daniel Bilt, un personaj secundar fictiv. Vă recomand s-o căutați prin librării și târguri de carte. (Dreapta) Andrei Juvina, victima cu portofel gros a experimentului. Exactamente genul de mistreț economic cum România a tot cunoscut și aplaudat, de la alde Cataramă la Nenea Becali.

Cu incertitudini sau nu, reacțiile de la proiecțile din Cluj au fost de la pozitive în sus.

Chiar am avut niște momente serios în care am zis că nu vreau să pun în festival. În primul rând, nu exagrez, cred că numai cinci oameni au văzut filmul până la TIFF și eu chiar nu știam cum o să fie primit. Am avut și o mare frică că va fi controversat. Că oamenii din cinema or să înceapă să facă, cum să zic booo-bOOO, BOOO! Eu credeam că asta ar putea să se întâmple la sfârșit. Pentru că  am combinat ceva foarte grav – Experimentul Pitești – cu ceva inventat, cu ficțiune.

I-ai mai rotunjit totuși din colțuri, pentru că ai personajele și love story-ul. Care ajută foarte mult. Care sunt foarte foarte pe bune, dacă stai să compari cu ce facem noi pe cinemau cu romantismul și secvențele tandre.

Speram să creez o poveste de dragoste între oameni mai… care nu au 20 de ani, că m-am plictisit și mi se pare cel mai tandru și cel mai emoționant când vezi povești de dragoste de genul ăsta. La un nivel voiam să funcționeze filmul ca o poveste de dragoste. La partea cu experimentul chiar m-am așteptat să fie foarte controversat.

Dacă voiai cu adevărat ceva controversat, făceai ceva cu maghiari. Sau cu Biserica Ortodoxă…

Nu voiam, dar eram ambalat ca să fiu atacat. Dar sala a fost plină la ambele proiecții.

Această mașinuță nu-i inventia lui Mr. Capră, e lifestyle statement din partea domnului Juvina.

Mai plănuiești vreun film?

Am un plan pentru încă un film care o să fac fără buget. Dar am și un script gata făcut care ar trebui să fie cu buget. Mă atrage zona asta de cinema improvizat și super-indie fată de un cinema normal, de un film cum fac toți regizorii români. Adică bineînțeles, aș dori să am experiență să fac eu. Acuma filmez și reclame și spoturile, m-am obișnuit să lucrez și cu o echipă. Dar mi se pare altfel când filmez singur. Pentru că tot filmul a fost filmat numai cu mine și un aparat. Oamenii sunt mult mai deschiși dacă nu ai un domn cu boom, dacă nu ai luminile, dacă e numai tu și o cameră care nici nu pare ca o cameră de filmat. Cu o echipă trebuie să chinui pe oameni să ai naturalism și să fie relaxat în fața camerei. Mi se pare altfel de cinema. Poți să iei de la oameni mai mult.

Asta te poziționează destul de ciudat prin peisajul cinematografiei române. Regizorii români nu sunt deloc pasionați de făcut filme independente, vor toți bani de la CNC. Excepțiile sunt foarte puține. Cum îl distribui? Ai vreun plan sau vreo șansă să-l dai pe la cinema, să-l scoți pe DVD?

Dan Chișu face film independent. Din noul val Pescuitul Sportiv al lui Adrian Sitaru este unul dintre preferatele mele. În privința distribuției, am DVD cu mine, acum mă duc la niște oameni să vorbesc. Eu aș dori foarte mult să apară în mai multe festivalurile și ideal să am un fel de distribuție în Romania. Asta ar fi absolut de vis, știi? Filmul probabil nu este destul de comercial pentru așa ceva, dar aș dori să fac măcar niște screening-uri, chiar dacă e numai pentru friends and family.

Din zona de SF a filmului, mecanism capabil de utilizat sunetele la cote psihologice.

Ești mai cinefil, așa, nu? Atunci citește și:

Cooleanu de Dâmboviţa

Moartea la vânzare

Crulic: the path to beyond

Noi doi