Publicitate
Chestii

Am vorbit cu români care-au făcut armata în comunism și-am înțeles ce-i umilința adevărată

Ar fi cazul să te îngrijorezi serios pentru siguranța ta, în caz că vin rușii peste noi.

de Mihnea Lazăr
19 Septembrie 2016, 10:25am

În 1998, când am făcut eu armata, aparatura de ochire pe timp de noapte a ostașului român era compusă dintr-un tub de pastă de dinți „Colgate", distribuit cu grijă la tot plutonul: puneai o picătură albă pe vârful cătării, alte două pe „umerii înălțătorului" și te rugai să iasă luna din nori, ca să poți vedea cele trei punctulețe albe în funcție de care să îți iei apoi o amărâtă de linie de ochire. 

Glonțul tăia bezna surdă cu aproape opt sute de metri pe secundă și, după nici două sute de metri, își încheia călătoria, prematur și banal, mușca din pământul patriei și ricoșa spre cerul înstelat. Un nou rateu. Ținta „Mama și copilul" rămânea neprihănită, deși un regiment întreg trăsese spre ea cu gloanțele de Kalașnikov.

Iată-mă, în 1998, călare pe un TAB care în loc de mitralieră avea macara, când ploua se infiltra apa în interior (deși era amfibiu) și consuma 80 de litri la suta de kilometri. Fotografie din arhiva personală a autorului.

„Mama și copilul" era porecla dată de militari „țintei mitraliere nr.7" – o banală bucată de carton presat, tăiată în forma a două siluete apropiate una de alta, care sugera contururile trăgătorului și servantului unei mitraliere inamice. În realitate, siluetele alea aduceau mai degrabă cu formele icoanelor cu Fecioara Maria cu Pruncul în brațe – de aici, denumirea de „Mama și copilul".

Citește și: Armele militarilor români arată bine, dar sunt puţine

E bine să știi că, dacă ne atacă rușii, armata română se bizuie, la o adică, și pe unul ca mine. În caz de război, nădejdea stă în cei câțiva zeci de mii de militari profesioniști, cărora li se adaugă, într-o oarecare măsură, cei din „rezervă". Adică ăia ca subsemnatul, luați cu arcanul, pe vremuri, la oaste.

Tinerii români trimiși în „armata voluntară" ar fi o mină de aur pentru femei

Recent, niște militari s-au gândit că, deși au trecut opt ani de la desființarea stagiului militar obligatoriu, nu ar fi rău ca acest serviciu să revină – ce-i drept, sub o formă mult mai nuanțată – sub forma unui așa-zis „program de voluntariat". Absolvenții de liceu sau de facultate ar urma să plece în armată exact ca într-un soi de teambuilding prelungit.

Timp de vreo trei săptămâni, va trebui să te trezești la șase dimineața, în răcnetele sergenților și să înveți să mergi ordonat la budă împreună cu tot plutonul. Mai poți să înveți să tragi cu arma (gratis, că e pe banii statului, dar nu de prea multe ori că e tot pe banii statului) și să mănânci la ore fixe. Lucruri extrem de utile „pentru sănătatea poporului român, pentru sănătatea tinerilor", cum ne spune Ioan Manci, comandantul Diviziei 4 Infanterie „Gemina", tipul cu inițiativa.

Ce ar mai învăța tinerii români. Zice același domn comandant:

„Și-ar începe ziua cu o serie de exerciții de înviorare, urmate de activități organizatorice, cum ar fi curățenia în dormitoare sau a sălii de mese, dar și un program de pregătire militară".

Cu alte cuvinte, în primul rând, măi băiatule, fă nițel șmotru și abia la final învață cum să bagi un glonț pe țeavă.

Ideea, în sine, n-o fi rea, oamenii încearcă și ei, cum pot, să atragă tinerii în armată. Dar două-trei săptămâni de „armată voluntară", despre care se vorbește acum, ar fi arhisuficiente să înveți să mânuiești o armă și să deosebești gradele de pe epoleți. Și cam atât, că dacă ne atacă ursul, tot în americani ne punem speranța.

Restul e, cel mai probabil, o simplă formă de „marketing militar" prin care, la finalul stagiului, se urmărește completarea cu noi recruți a locurilor goale de prin unități. Mai-marii armatei încearcă, pur și simplu, să-și extindă baza de recrutare.

Citește și: Am vorbit cu oameni care au făcut armata despre cum e să fii dezbrăcat la piele în public

Sigur, întotdeauna vom avea și vocile celor care adoră eufemisme de tipul „armata te face bărbat" sau „milităria e bună pentru că te învață să-ți faci patul dimineața și să demontezi un Kalașnikov".

Aici, de regulă, se petrece războiul rece între cei care manifestă o admirație aproape infantilă pentru culoarea kaki, care se traduce exclusiv prin vigoare, disciplină și seriozitate și cei pentru care stagiul militar a fost mai degrabă lagăr de concentrare sau pușcărie.

Și, ca să nu crezi că sunt eu nebun, de am amintiri nu tocmai bune din anii ăia, am vorbit cu patru rezerviști care au avut privilegiul de a face armataîn comunism.

Astea sunt poveștile lor, cu bune și cu rele.

Costin Mihăilescu, 47 de ani, „ciocănitoare" la Transmisiuni 1987 – 1989

Costin, dreapta, alături de singurul plutonier de treabă din unitate (care era și rocker)

„Am făcut la răcani, un an și patru luni. Atât se făcea dacă nu intrai la facultate. Picasem la Facultatea de Instalații, așa că am ajuns să fiu repartizat la Târgu Mureș. Când am ajuns acolo, eram ca o găină beată, într-un dormitor cu 30 și ceva de inși. Aproape toți superiorii erau moldoveni: de la ultimul soldat din ciclul doi, gradații, până la ofițeri. Ne-au imbrăcat în uniforme și ne-au aliniat.

Comandantul – un moldovean – ne-a zis: «Lasă că vă știu eu pe voi, bucureștenii ăștia, din cartierele alea păduchioase». Ne-a dus apoi pe toți la frizer și ne-a tuns zero. Cam așa a început armata pentru mine: cu un exercițiu de forță.

După depunerea jurământului, am stat tot ca în pușcărie, cu diferența că ieșeam din unitate în marșuri. Făceam 20 de kilometri, noaptea, cu masca pe figură. Evident, m-am fofilat la absolut toate.

Ca orice bucureștean care se respectă, trebuia să știu unde-s două lucruri: popota și infirmeria. Eu am ales infirmeria. Am fost tot timpul bolnav.

Într-o seară, vine comandantul de companie. Era beat. Bine, în cazul lui, nu era nicio diferență majoră între a fi treaz și beat. A intrat în dormitor și, în urma inspecției, a găsit o bucățică de chibrit. Sau, în fine, i s-a părut că a văzut una. A luat doi saci de var cloros și i-a aruncat peste paturi, pe podea. A ordonat să vină cineva cu trei găleți cu apă, le-a aruncat peste var și apoi ne-a încuiat pe toți în cameră. Ferestrele nu le puteam deschide pentru că erau bătute-n cuie, să nu sărim afară.

Opt au intrat direct în infirmerie, trei în spital. Nu a fost decât o continuă demonstrație de forță în fața «bucureștenilor păduchioși». Cine știe ce complexe de inferioritate avea".

Mai aveam un plutonier care cobora în mâini, de la etajul 1, unde era biroul Statului-major. Atât de beat era. Au fost un an și patru luni de arest la domiciliu. Dar nu domiciliu alde Țânțăreanu, ci domiciliu, ca la armată. Iar mâncarea era ordinară. Țin minte că era sărbătoare cînd ni se serveau fasole cu iahnie sau macaroane cu brânză. În rest, dacă îți dădea orez cu pește, era dezastru. Orezul avea pietricele, iar peștele nu avea nici măcar solzii luați de pe el. Nici apa caldă nu se inventase pe vremea aia. Venea doar miercurea după-amiază, când ne spălam la dușuri toată compania.

Imagini absolut superbe cu armata română, în perioada comunistă

Într-o bună zi dezertase unul de la altă unitate și l-au adus la noi pentru că aveam arest. În seara respectivă, șeful de stat-major era OS – ofițer de serviciu. Ăsta era cel mai mare băutor dintre toți. Pe la trei după-amiaza deschidea prima sticlă de votcă și la nouă seara o termina pe a treia. Pe soldatul dezertor l-au băgat la arest, fără probleme. La nouă seara, după apel, ofițerul ăsta s-a dus în arest și a început să-l bată pe soldat. Pur și simplu. Timp de trei ore, nu a avut nimeni curajul să-l oprească. L-a desfigurat: i-a scos un ochi, plus o fractură de craniu. Soldatul ăla arăta de parcă fusese călcat în picioare de o cireadă de vite. L-am trimis la spital, noroc că ne aflam lângă spitalul municipal. Ofițerul a fost degradat, din căpitan l-au făcut locotenent și l-au trimis la altă unitate. Un căcat.

Unitatea era cât un hangar de vreo 30 de metri lungime, cu două rânduri, pe stânga și pe dreapta și un culoar pe centrul. Sarcina care ni s-a dat a fost să curățăm de rahat tot grajdul. Și să omorâm și șobolanii care își făcuseră cuib pe-acolo. Am refuzat. M-au pus să fac târâș prin rahat de porc dus-întors, pe toată lungimea grajdului. Când m-am întors la unitate, am mers la parcul auto și am rugat un coleg să pună hidrantul pe mine, să mă pot curăța. Cu tot cu uniforma pe mine. Treaba se împuțise rău de tot și, după opt luni, m-am transferat la Ploiești".

George Udriște, 47 de ani, infanterist și debarasor conferințe Tratat Varșovia, 1987 – 1988

„Primul ciclu l-am făcut la Slobozia, la o unitate militară nou înființată de mecanizate. Aveam tancuri T 34 fabricate în 1941. Când le-au adus în gară și le-au descărcat, ne-au zis: «Fiți mândri de ele! Au luptat la Kiev contra naziștilor!». Erau vai mama lor!. Aveam și 12 TAB-uri, dar astea erau la mișto: nu mergeau niciodată. În schimb, aveau roțile date zilnic cu cremă de ghete. În rest, n-aveam nimic: degeaba scria că eram regiment mecanizat.

Eram două batalioane de infanterie. Unul pleca la munci, la București, la Casa Republicii, altul la un cartier din Călărași unde se construiau blocuri. După o lună și jumătate, am fost și eu repartizat la șantierul de la Casa Republicii.

Ceaușescu, la inaugurarea Casei Poporului

Pentru că eram din București, mai puteam să trag câte-o fugă pe acasă, până m-au prins și am fost transferat, pe motiv disciplinar, la Sibiu, la Ocna Mică. Aici se făcea o unitate militară secretă, în vârf de deal. Trebuia să facem un drum de piatră, cu dale de 90 de kilograme. M-au rupt! Trebuiau ridicate, făcut acostament, dus la poloboc.

Am revenit în București, la minister, cu pile. Am ajuns, în iulie 1988, la batalionul de servire și transport al Ministerului. Acolo am lucrat ca debarasor la reuniunile Tratatului de la Varșovia. Am fost chiar la una mare de tot, a miniștrilor Apărării din Tratat. Meniul era specific românesc: cotlet de porc și cartofi prăjiți.

Băuturile erau, în schimb, pe rang. Cea mai mare șmecherie era să le dea coniac Segarcea. Mai era apoi vinul «16 țâțe», de la Cotnari. I se spunea așa pentru că avea opt gagici pe etichetă. Ca să nu se facă de căcat că nu aveau whisky la astfel de întruniri, miniștrii Apărării alocau din fondurile lor personale. Fiecare avea la el în birou o ladă de whisky, luată de pe undeva. Își chema apoi ospătarul – un plutonier adjutant – și îi ordona: «Băi, zdreanță! Vezi că diseară avem întâlnirea Tratatului de la Varșovia! Ăia de la Protocol nu au să le dea whisky! Ia, dracului, sticlele astea!».

Whisky-ul era Johnny Walker, etichetă roșie. Tot în cămara lui, ministrul avea și țigări Kent.

Pe vremea aia pachetul de țigări Kent valora greutatea lui în aur. La ședințele Tratatului de la Varșovia, ministrul Apărării lua un cartuș de Kent și apoi se asigura că ordinele îi vor fi îndeplinite întocmai: «Dați țigările astea la fraierii ăia de ospătari, să lase un pachet pe masă, acolo. Dacă ăia au chef să fumeze, să se servească»".

Valerian Atomulesei, 57 de ani, gradat, specialist în „arme cotite" (lopată și târnăcop), 1977 – 1978

Anul 2000. Militari în termen de la Comandamentul Trupelor de uscat își exercită dreptul la vot. Fotografie de Ovidiu Radu / Mediafax Foto

„M-au încorporat la unitatea de geniu, de la Craiova. La geniu se încorporau d-ăștia cu ochelari și elementele recalcitrante. Iar eu nu purtam ochelari. După instruire, m-au selectat pentru școala de gradați, la Eșalnița. Era lângă o fabrică de materiale chimice care emana un fum galben, care ne intoxica pe terenul de instrucție.

Perioada de instruire am făcut-o cu echipament militar uzat, prost, bonete jegoase și bocanci mai mari cu câteva numere. Așa se făcea: le casau, dar figurau ca noi în acte. Aveau și haine noi, pe bune, dar alea se luau pe șpagă: dădeai 10, 20, 25 de lei la magazioner. Mare afacere. Se făceau mulți bani. Noi, însă, o duceam foarte rău. Frig. Mâncare proastă. Ne dădeau fasole cu jumări. Două jumări și restul fasole. Varză, fasole, cartofi. Carne nu prindeai. Ciorbă goală. Nu puteai să faci raport că te băgau la arest.

Citește și: Ce spun militarii români despre cum văd femeile în Armată și-n război

Cei care nu au fost selectați erau soldați de rând la arme cotite: adică lopată și târnăcop. Erau trimiși pe șantiere cu basculante, cu camioane. Erau, practic, muncitori necalificați așa că făceau cele mai grele munci. Era mai rău ca la pușcărie. Lucrau zece ore pe șantier, după care se întorceau seara la unitate, extenuați. Li se dădea ceva mâncare proastă și a doua zi o luau de la capăt".

Mihai Dumitrescu, 49 de ani, culegător de toate, Bacău, 1986-1987

Grup de soldați români trimiși în 1999 să întâmpine minerii la Costești. Fotografie de Cătălin Burlacu / Mediafax Foto

„În primele două luni de armată, nu am avut armă. Am fost recrutat în septembrie, când era timpul de cules. Și toată toamna am cules de toate: făceam munci agricole și târâș prin mărăcini. Eram, practic, o forță brută de muncă folosită la cules de porumb sau adunat cartofii. În noiembrie, când țara nu mai avea nevoie te tine, depuneai jurământul și primeai o armă strâmbă: deși avea cătare și înălțător, iar tu luai cum trebuie linia de ochire, glonțul se ducea aiurea.

Armele le mai scăpai pe jos și se decalibrau. Adică nu mai trăgeau bine. Și de calibrat, nu le calibra nimeni.

Citește și Întrebarea zilei: Ai da bani ca să ajungi general în Armata Română?

Țin minte că am făcut de gardă iarna, la minus 28 de grade. Regulamentul îți permitea, dacă erau minus 12 grade, să-ți dai jos urechile de la căciula aia sovietică, ca să-ți protejezi capul. Pe noi nu ne-au lăsat ofițerii să lăsăm urechile de la căciulă. În schimb, ne-au dat o șubă d-aia de oier, mițoasă, cred că avea 10-15 centimetri grosime. Aveam și niște mănuși atât de groase încât abia apucai să ții arma. Dar urechile de la căciulă tot nu aveam voie să le coborâm.

Același regulament zicea că, de la minus 20 de grade nu mai făceai gardă deloc. Se presupunea că, la temperatura aia, moare până și inamicul. Ei, bine, noi stăteam în gardă. Mi-aduc aminte și acum zgomotul pe care îl făceau ciorile când cădeau, înghețate, din pom: un bufnet înfundat în zăpada aia sticloasă. Poc! Poc! Uite așa picau.

Dar nu vreau să fiu nedrept, armata face și lucruri bune. M-am învățat să-mi fac pantofii și patul și cum să mă leg de oameni. Așa s-au sudat camaderiile între noi, soldații".

Citește și alte chestii despre armată:

Poveștile oamenilor care s-au dat bolnavi psihic ca să scape de armata israeliană

Armata Moldovei e gata să înfrângă mirese cu AK-47 sub fustă

Şi fetele din armată sunt feminine