Un expert îți explică de ce te simți singur tot timpul

Fotografie de Sarah MacReading

Trăim într-o eră a epidemiei de singurătate. Studii recente au arătat că mulți dintre oamenii de care ne simțim apropiați probabil nu simt același lucru pentru noi. Milioane de bărbați simt că nu au pe cineva care să-i sprijine emoțional. În 2015, revista TIME, care nu s-a dat niciodată în lături de la afirmații bombastice, a publicat un articol intitulat: „De ce singurătatea s-ar putea să devină următoarea problemă națională de sănătate.” În ultima lună, ziarul New York Times a ridicat întrebări de genul: dacă prietenii tăi te plac cu adevărat?

Amy Banks, un psihiatru și membru fondator al Institutului Jean Baker Miller din cadrul Colegiului Wellesley, precum și autoarea cărții Wired to Connect , a reflectat mult asupra singurătății. Banks și-a dedicat întreaga carieră studiului neurobiologic al relațiilor și cum interacțiunea noastră socială influențează formarea creierului. Mai exact, Banks tratează pacienți care suferă de „deconectare cronică“, ceea ce se întâmplă după ani de concentrare pe succesul individual și neglijarea relațiilor.

Am vorbit recent cu Banks despre motivul pentru care atât de mulți oameni devin victime ale deconectării cronice, cum ne afectează creierul și corpul și ce putem să facem ca să rezolvăm asta.

Citește și: De ce ar trebui să te bucuri dacă rămâi singur pentru totdeauna

VICE: Cu toții știm cum e să te simți singur, dar ce înseamnă atunci când cineva suferă de „deconectare cronică”?
Amy Banks: Ar trebui să încep cu o descriere a ce înseamnă o conexiune sănătoasă, deoarece cred că apoi o să te prinzi. În primul rând, e vorba de un sentiment de însuflețire: energia aia, scânteia pe care o ai cu cel mai bun prieten sau cu cineva, atunci când aveți o conversație bună. În al doilea rând, trebuie să ai claritate de sine, față de cealaltă persoană și față de relația voastră. Dacă tu consideri că acestei persoane o să-i pese și o să te asculte, asta îți amplifică dorința unei conexiuni mai sănătoase.

Atunci când oamenii sunt deconectați cronic, sau într-o relație care suferă de o deconectare cronică, de obicei, văd doar opusul. Nu mai au energie, iar relația este aproape ca o paralizie. Încep să devină confuzi în privința problemelor, se-ntreabă dacă sunt la ei sau la cealaltă persoană. Deci, nu mai există claritate și ajungi să-ți plângi de milă. Te simți ca și cum trebuie să te protejezi și simți nevoia de și mai multă izolare. Toate lucrurile care merg bine într-o relație eșuează, de obicei, într-una distructivă.

Câți oameni sunt afectați de chestia asta? Din ce ai povestit până acum, pot încadra toate persoanele pe care le cunosc.
Păi, cred că despre asta e vorba. Tu spui că, în viața ta personală, aproape toată lumea e deconectată. Eu consider că e ceva specific culturii în care trăim: oamenii sunt învățați să creadă că interdependența, care practic e cea mai esențială caracteristică umană, e ca o slăbiciune sau o suprasolicitare.

Un sfert din oameni nu au nici măcar o persoană de care să se simtă apropiați [cum spune și Robert Putman în cartea lui din 2000, Bowling Alone]. Eu cred că vorbești despre majoritatea umanității, care chiar se simte izolată.

De ce crezi asta?
Cultura americană este exagerată în ideea asta de separare și individualizare. În punctul ăsta, e ca și cum s-a imprimat în ADN-ul nostru. Astfel, chiar de la începutul vieții, când ești mic, ești aruncat în vâltoarea competiției. Sentimentul ăsta se accentuează: cu cât te descurci mai bine de unul singur, cu atât ești o persoană mai bună. Iar asta devină o virtute: „Ar trebui să fiu în stare să fac lucrurile astea pe cont propriu.”

Apoi, găsești un partener și exact acele caracteristici, care ți-ar fi permis să ai o relație bună și solidă și un parteneriat în viață, tind să lipsească. Pentru unii oameni, care sunt competitivi, e foarte greu să iasă din zona aia, în care să nu mai domine sau să aibă mereu dreptate. Pentru alții, practic, lipsește tot setul de aptitudini. Cum te cerți, cum asculți, cum te faci auzit, toate aceste caracteristici, absolut esențiale pentru o relație, se pierd în competiția hiper-intensă de a ajunge singur în vârf.

Ai observat această deconectare cronică mai mult la persoanele aflate în relații sau, mai degrabă, la cei care sunt singuri?
Faptul că ai un parteneriat nu înseamnă că nu te simți deconectat cronic. Unul din lucrurile pe care le văd cel mai des sunt relațiile în care oferi partenerului ceea ce îți dorești să primești. Așa că, ambele persoane, practic, oferă partenerului ceea ce fiecare își dorește, fără să știe ce vrea cu adevărat celălalt. Practic, ai doi oameni într-o relație și amândoi spun „Eu sunt cel care oferă tot timpul”, dar nici unul nu simte că primește ceva.

Citește și: Ce se întâmplă cu relația ta când amândoi partenerii au depresie

Pentru mulți tineri, munca e pe primul loc și apoi vin relațiile. Crezi că asta ar putea să-i afecteze pe termen lung?
Această separare și individualizare ne cam orbește, intrăm în starea asta și uităm că interacționăm cu oameni zilnic, chiar tot timpul. Relațiile profesionale pot fi satisfăcătoare. Faptul că păstrezi o corespondență cu cel mai bun prieten din liceu, care poate se rezumă la un mail pe săptămână, poate fi chiar sustenabil. Sau dacă ai pe cineva care să te întrebe când ajungi acasă cum ți-a fost ziua, decât să stai într-o bulă de izolare. Eu cred că atât de mulți oameni ajung așa, încât devine un stil de viață.

Și mai există o întreagă generație de bărbați care, într-un fel, s-au trezit la 60 de ani, în preajma pensionării, că și-au investit mai tot timpul în muncă și au uitat de relații.

Ce le-ai spune acestor oameni?
Sistemul tău de compensare prin dopamină a fost jefuit. Sistemul nostru de compensare prin dopamină, care funcționează pe același principiu ca orice dependență cunoscută (droguri, muncă, porno), este, la început, conectat de lucrurile sănătoase, inclusiv nutriție. Îmbrățișările unei mame, alăptatul, alimentația sănătoasă și consumul de apă, toate aceste lucruri stimulează sistemul de compensare prin dopamină.

Deci, într-o societate hiper-individualizată, scoți din ecuație relația, care stimulează dopamina. Dar, oamenii au nevoie de dopamină și o înlocuiesc cu ceva repetitiv. Cred că munca joacă rolul ăsta pentru mulți dintre noi.

Citește și: Societatea îți controlează psihicul, d-aia îți bagă fericirea pe gât

Deci, concret, cum pot oamenii să se simtă mai bine în relațiile lor?
Relațiile joacă un rol principal în sănătatea umană și a unei stări generale bune. Nu izolarea și nici individualizarea. Totul se naște din relații, nu în afara lor. Avem modelul în care, de la naștere, socializarea te ajută să crești nivelul de independență. Doar că premisa principală pleacă dintr-un punct greșit.

Cel mai bun sfat despre relații pe care aș putea să-l dau e de genul ăsta: ascultă mai mult decât vorbești, fă mai multe lucruri pe care nu le faci în mod normal. Dacă te simți confortabil în relație, atunci probabil că trebuie s-o mai scuturi puțin.

Urmărește-o pe Annie Vainshtein pe Twitter.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook: